Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină.
Ne trezim doar că numai suntem copii, că am ieşit din copilărie, uneori fără să o fi trăit pe deplin...
Copilăria este o lume fermecată, duioasa, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Orice!
Este vârsta la care suntem cel mai aproape de Dumezeu si de toate tainele existenţei.
Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, putem fi vrăjitori,
eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să credem cu tărie
că am fost acolo cu adevărat...
Copilăria este singurul moment al vieţii în care trăim totul la maximă intensitate. În care plângem şi râdem în aceeaşi zi,
în care ne supărăm şi iertăm după câteva momente, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea.
Apoi, pe măsură ce trec anii, pe măsură ce ne maturizăm, nebunia si exuberanţa copilăriei dispar. Devenim mai serioşi,
zâmbim mai puţin, nu ne mai bucurăm de orice nimic care ni se oferă, avem gusturi, pretenţii rafinate... Nu mai credem
în magie, nu mai credem in Moş Crăciun şi in sacul său plin cu jucării, nu mai credem că mama şi tata sunt cei mai
extraordinari părinţi din lumea asta... Nu mai iubim cu detaşare si pasiune, nu mai roşim atunci când greşim,
numai chiuim de bucurie atunci când cineva ne îndeplineşte o dorinţă mult aşteptată.
Când începe şi când se termină copilăria? Nu ştim. Ştim doar că, la un moment dat, ne e ruşine să ne mai comportăm
ca nişte copii. Avem pretenţia şi dorim să fim trataţi ca adulţi. Ca persoane pe deplin responsabile, mature. Pierdem
jocul, pierdem libertatea şi pierdem nemărginirea. Devenim sclavii propriilor nostre prejudecăţi şi autolimitări.
Ar trebui ca măcar în suflete să ramânem veşnic nişte copii.
Tărâmul magic al copilăriei noastre se concretizează în sătucul pierdut pe colinele blânde ale dealurilor.
Se concretizează in ligheanul cu gogoşi calde, arămii şi pufoase pe care bunica ni le pregătea cu
noaptea în cap spre a fi proaspete şi apetisante pe când ne trezeam noi - nepoţii ei dragi - în zori de zi.
Copilăria noastra se regăseşte în poala bunicului, care ne făurea fluiere din salcie, frumos meşteşugite şi
încondeiate, spre a cânta dimineţile prin păduri de fag şi plop, în nostalgica căutare a "împărăţiei tinereţii
fără de bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte".
Copilăria noastra a fost cu respect faţă de dascălii care ne-au pus pentru prima dată creionul în mâna,
făra a alerga cu rolele pe holurile şcolii,
fără a avea telefon mobil în buzunarul de la jeanşi şi a mesteca fără ruşine gumă în faţa profesorilor.
Aşa a fost copilăria noastra şi Doamne, tare îmi mai este dor de ea.
Copii de astăzi nu mai au copilărie. Trăiesc în spaţii închise, limitate aproape tot timpul, în faţa ecranului
luminos al calculatorului, vorbind zi şi mai ales noapte cu prieteni de peste mări şi ţări, dar neştiind să
bată la uşa vecinului şi să-l invite pe fiul acestuia la o plimbare cu bicicleta sau o "expediţie" prin pădurile
din apopiere. Copiii noştrii trăiesc acum într-o lume virtuală, dominată de monştrii imaginari, filme de groază,
muzică grea, joasă, care nu reuşeşte să atingă nici o coarda a
sufletului lor, cercei sfredeliţi şi împlântaţi în cele mai ciudate părţi ale corpului.
Este de datoria noastră să le povestim că se poate si altfel, că există şi un alt mod de a-ţi trăi copilăria, mai puţin confortabil şi automatizat, ce-i drept, dar mai aproape de Dumenzeu. Este de datoria noastră să le spunem poveşti, să le aşezam cartea în mână şi să-i îndemnăm să citească, să le vorbim despre frumos şi bine, despre păsări şi fluturi, despre un sătuc uitat pe dealurile ...
Şi dacă nu putem sau nu ştim, este de datoria noastă de a-i aduce şi de a retrăi alături de ei magia basmului la un magistral spectacol-poveste .
Vom ajunge la o vârstă la care vom dori să aruncăm peste umăr un pumn de speranţe, pentru a înflori sub mângâierea zânelor cu trup de mărgean şi a piticilor cu bărbi de cleştar, spre a le putea vorbi nepoţilor noştri despre o copilărie cum n-a mai fost:
"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul.
Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, le ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul sau, gândeşte că se află călare pe un cal din cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ti ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mania în toată puterea cuvântului...
Aşa eram cu toti la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice."
« Versuri al copilariei »
- De ce m-ai prins in pumnul tau,
Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca ma doare
De ce ma strangi asa de rau?
Copil ca tine sunt si eu,
Si-mi place sa ma joc si mie,
Si mila trebuie sa-ti fie
De spaima si de plansul meu!
De ce sa vrei sa ma omori?
Ca am si eu parinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,
Si-ar plange tata mult de tot
Caci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-ma, ca nu mai pot!…
Asa plangea un gandacel
In pumnul ce-l strangea sa-l rupa
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic din el!
A incercat să-l mai invie
Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut in tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!…
Scarbit de fapta ta cea rea
Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.
Si zi-le ca de-acum ai vrea
Sa ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-nsemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!’
Dum 10 Iun 2007 - 17:05