Din leagãn în mormânt

Rãcoarea diminetii în mantia-i de vise
trupu-mi amortit îl cuprinde,
purtându-l pe imaginare meleaguri;
virtuale plãsmuiri; aceleasi,
de mii si mii de veacuri.

Calea ce am ales s-o urmez,
damnat la viata vesnicã
de dincolo de moarte:
o fapturã desprinsã, parcã, din basme,
un nenorocit pribeag, în noapte.

Inger decãzut din gratia divinã,
îmi par, adeseori, cersind lui Hades
sa rupã al meu vietii fir,
implorând pierduta milã.

Intuneric e în sufletu-mi sfâsiat,
clipã dupã clipã, de viile amintiri
ce trupu-mi au purtat
ﾎn lumea lor, de amare amãgiri.

In haos mã zbat neîncetat,
în urlet de lup înfometat,
cu a mea patimã ce moarte n-are,
nici dincolo de mormânt.

Patimã ce-mi arde trupul
ca un foc viu,
damnat sã exist, dar sã nu fiu
astrul ei pe cerul înnorat,
ci doar o umbrã în al meu regat,
pustiu, si înghetat.

In nemãrginitul ocean al timpului
îmi scald trupul vlãguit,
de mult prea multã asteptare.
Gol sufletul îmi simt,
copil naiv, în desert pãrãsit.

Plândusl cristalin -
al inocentei feeric basm,
tu, Soartã, mi-ai rãpit,
lãsându-mi doar al existentei
blestemat cuvânt:
Viata;
din leagãn în mormânt.